Gheorghe Stefan

#. INVATAMANTUL LA ORIZONTUL 2020

#.1. PREAMBUL

S-a incetatenit deja prea mult ideea ca invatamantul, in partea occidentala a lumii, la care ne vom referi in acest studiu, are drept principala provocare o lume intr-o continua si rapida schimbare. Acum aproape un sfert de veac, un studiu despre educatie [Reischauer '73] debuta afirmand ca:

"... we need a profound reshaping of education if mankind is to survive in a sort of world in fast evolving."

Invatamantul se dorea astfel centrat pe o lume in schimbare, la care omul trebuie sa se adapteze; poate asa cum la inceputurile civilizatiei omul s-a adaptat la vietuirea in natura. Uitam insa prea usor faptul ca omul a creat lumea in care vietuieste adaptand in primul rand mediul la cerintele sale si numai in al doilea rand adaptandu-se pe sine la natura. Cu atat mai ciudata pare incercarea, in curs, de a adapta omul la o lume care se schimba rapid in virtutea unor criterii preponderent proprii, lume careia omul nu are decat a se supune.

Nu cumva omul ar trebui mai curand invatat sa creeze o lume in care sa poata trai intr-un mod cat mai apropiat naturii sale? Nu este vorba de intoarcere la natura, ci de aplecare asupra naturii omului.

Nu cred, deci, ca ar trebui ca se puna problema adaptarii la o rapida evolutie a lumii. Mai curand trebuie incurajata opozita la o proasta evolutie a acesteia. Dar pentru ca lumea a luat-o inainte, si intr-adevar evolueaza rapid, va trebui gandita o strategie in doi pasi:

pe termen scurt: adaptarea la evolutia rapida, in curs
pe termen mediu: opozitia la o evolutie fara repere din perspectiva omului.

Altfel, in loc sa concepem o lume noua, poate mai buna, vom pica in pacatul aspiratiei catre un om nou. Catre lumea noua se poate merge rapid sau lent, important este numai ca acesta lume sa fie una a omului. Deci, nu un om nou al unei lumi fara repere, ci o noua lume adaptata naturii omului.

Credem ca o astfel de abordare ofera o alta perspectiva decat cea promovata de multe din tendintele, in curs, ce caracterizeaza invatarea in lumea contemporana. De ce, intr-o anumita comunitate, trebuie reorientate aceste tendinte? Credem ca pot fi evidentiate trei tipuri de motivatii.

In comunitatea respectiva s-a produs o tranzitie sociala majora.
In exteriorul comunitatii exista sisteme de invatamant care functioneaza mai bine.
La nivel global se produc tranzitii ce dezechilibreaza sistemele de invatamant si, in consecinta, se impun solutii care sa contracareze acest proces.

Care este situatia Romaniei in raport cu aceste motivatii? Aparent, pentru tara noastra, prima motivatie este cea mai importanta. Exista tendinta de a fi cautate solutii care tin de cea de a doua motivatie. Dar credem ca cea mai importanta motivatie este cea de a treia. Chiar daca nu va putea fi evitata tentatia de a actiona evocand prima motivatie, urmand insa pe cea de a doua, vom fi obligati sa tinem preponderent seama, in ultima instanta, preponderent de cea de a treia, datorita irepresibilelor tendinte de globalizare a lumii in care traim.

Astfel, invatarea se va aseza in intervalul dintre aspiratiile omului si formele in care acestea s-au implinit mai bine sau mai rau in lumea in care vietuim. In consecinta, lucrarea va debuta cu o sectiune dedicata lumii si tendintelor ei, urmata de una dedicata omului si naturii sale. Componentele invatarii ce corespund naturii omului vor fi tratate in urmatoarea sectiune. Relatia dintre sincronic si diacronic in exersarea implinirii umane este abordata in sectiunea a cincea. A sasea sectiune este dedicata tratarii controversatei influente pe care o are informatizarea lumii asupra procesului de invatare. Toate acestea vor fi privite din perspectiva a ceea ce invatamantul ar trebui sa devina, in Romania si nu numai, in urmatoarele decade. (Am evitat tentatia de a face analize statistice, deoarace consideram ca problemele principale ce se pun in urmatoarele decade nu sunt legate de aspecte cantitative. Aparent lumea se afla sub presiunea unor fenomene ce se manifesta cantitativ. In realitate numai o intelegere trunchiata a lucrurilor si incapacitatea de a imagina solutii eficiente ne pot cantona in spatele unor evaluari cantitative si a unor solutii ce deriva din ele. Cel putin in spatil invatarii, credem ca, datorita gravitatii situatiei, in etapa actuala abordarile cantitative nu sunt semnificative.)

#.2. LUMEA

Tensiunea dintre fiintare si existenta se realizeaza la nivelul omului. Aceasta tensiune a fost mediata initial de natura. Treptat, rolul de mediator, a fost preluat, aproape total, de lumea omului (pe scurt: lume). Procesul de substituire a naturii cu lumea poate fi caracterizat printr-un termen cultivat de A. Leroi-Gourhan: exteriorizarea [Leroi-Gourhan '64]. Vom extinde acest termen astfel incat sa putem caracteriza lumea ca fiind produsul a mai multor tipuri de exteriorizari care au creat:

tehnosfera: ansamblul tuturor obiectelor in care omul isi exteriorizeaza functii ce la nivelul sau nu se pot realiza performant: cladirile care-i rezolva, mai bine decat o face invelisul sau natural, problema adapostirii, uneltele prin care-si depaseste limitele date de capacitatea sa limitata de a actiona asupra naturii, armele, tot un fel de unelte, sistemele de comunicare, prin care poate trece catre organizarea unor societati din ce in ce mai structurate, informatica, prin care incearca sa faca fata complexitatii lumii instituite prin diferitele exteriorizari, ...
etnosfera: este o lume a semnelor care initial era destinata adapostirii experientei etnice (prin scriere sau tehnici asemanatoare), iar acum incearca, sprijinita pe tehnoobiectele oferite de informatica, sa tina sub control o lume ("a fisierelor") care este din ce in ce mai dependenta de semnificatia sau macar de sintaxa unor structuri simbolice
calosfera: armonia mediului natural isi gaseste un corespondent in armonia pe care omul incearca sa o confere mediului artificial al lumii sale prin sfera "obiectelor" si manifestarilor artistice care valorizeaza sensurile sau macar semnificatiile unor structuri simbolice
politosfera: in care individul isi exteriorizeaza capacitatea limitata de a controla complexitatea relatiilor umane, prin delegarea oferita unor reprezentanti ce actioneaza in societatea politica sau in societatea civila
teosfera: reprezinta tot un spatiu obtinut prin delegare, ce are drept scop mijlocirea accesului la sacru, la sensurile profunde ale existentei prin intermediul unui (prea artificial) cadru institutional.

Lumea este astfel produsul exteriorizarilor pe care omul le face pentru a se debarasa de functiuni care-l limiteaza, pentru a-si pastra propriile ilimitari interioare cat mai putin restrictionate [Stefan '92]. Intr-adevar, functiile pe care omul le-a exteriorizat instituind lumea sunt functii care sunt caracterizate prin limitari de care omul s-a ferit. Singura sansa de a le evita a fost aceea de a incerca implinirea lor in afara sa, in lume. Omul tinde astfel sa-si pastreze disponibilitatea pentru a se concentra asupra ilimitarilor sale.

Intrebarea ce se pune este aceea daca omul nu este prins, macar partial, in capcana propriei sale strategii, mai mult sau mai putin constient urmate. In preajma lumii sale - o infernala colectie de functii ce se limiteaza si limiteaza la randul lor - omul se poate trezi prea usor atras departe de frumusetea, plenitudinea si profunzimea ilimitarilor interioare ce-l caracterizeaza. Complexitatea lumii limitarilor sale exteriorizate il poate foarte usor indeparta de lumea profunda a intelesurilor ce apar in jocul subtil dintre semnificatii si sensuri asociate unor structuri sintactic ordonate [Draganescu '79, '85].

Omul pare din ce in ce mai absorbit de lumea exteriorizarilor, cu care tinde sa se confunde, generand o tensiune din ce in ce mai mare intre natura sa si felul de a fi al lumii. A uitat omul de ilimitarile sale? Aparent da, dar in realitate nu. Semnul cel mai clar al constiintei ilimitarilor il reprezinta pendularea dementiala intre o rationalitate implacabila si "unificatoare" si o irationalitate dispersiva si descurajanta. Neputintele ambelor tendinte stau la baza unei confruntari absurde intre limite rational evidentiate si iluzia unor ilimitari mistic dezvaluite. O proasta asezare a omului in raport cu lumea, natura sa si existenta sunt vinovate de crize, in egala masura ale rationalului si ale spiritualului. Invatarii, ca proces complex de acomodare a omului in spatiul celor ce-l inconjoara, ii oferim o sansa in rezolvarea acestei crize. Pentru ca sansele sa fie reale tebuie pornit de la ceea ce omul este in relatia sa cu sine, cu oamenii, cu lumea, cu natura si cu existenta.

#.3. OMUL

Omul este caracterizat prin "suma" ilimitarilor ce nu se mai pot exterioriza pentru ca se implinesc numai in el datorita capacitatii sale de a "accesa" posibilitatile nelimitate ale existentei. Omul se afla la capatul unei evolutii existentiale ce permite ca o portiune limitata a existentei, fiinta umana, sa fie cuplata la intreaga complexitate a acesteia. Este vorba de o fiinta pentru care sintagma "complexa" este reductiva, daca nu chiar rational reductionista. La fel de reductiv este si atributul de miraculoasa. Dar nu mai putin limitativa este viziunea fantastica asupra a ceea ce omul poate fi. Foarte probabil, numai toate la un loc incep sa spuna ceva despre natura omului.

Un reflex minimalizant, greu de explicat, face ca imaginea despre sine, omul sa si-o construiasca prin trunchieri simplificatoare. Pentru ceea ce este exterior, omul a folosit, de multe ori cu succes, diverse reductionisme. Ele nu mai sunt valabile pentru sine. Homo sapiens este o eticheta la fel de simplificatoare ca si cea de homo religiosus sau homo faber (uneori substituit prin homo demens [Culianu '96]). Merita sa ne straduim pentru conceperea unui model cat mai adecvat crizei in care se afla actuala preocupare a omului pentru o imagine despre sine.

Fara pretentia de a oferi o imagine definitiva, vom incerca reechilibrarea imaginii care plaseaza omul intre o extrema a comportamentelor rationale si o alta extrema a comportamentelor spirituale. Daca omul modern si-a promovat spectaculos si eficient rationalitatea, iar cel postmodern incearca sa depaseasca limitarile rationalismului prin excese ce tin de natura sa spirituala, omul post-postmodern s-ar putea reechilibra in lumea rapid schimbatoare pe care o suporta, prin exersarea unei imagini unitar tripartite despre sine. Aceasta tripartitie ar presupune:

rationalitatea atitudinilor pe care omul le exerseaza in comunitate prin mijloace care permit reproductibilitatea si diseminarea univoca
imaginarul, care permite, in comuniunile celor ce-l exerseaza, constructia si intelegerea prin fantezie si intuitie, sprijinite pe rigoarea celor rational instituite si pe responsabilitatea impusa de accesul la plenitudinea existentei
spiritualitatea, ca atitudine ce deriva din sentimentul ca individul este cuplat la existenta ca intreg.

Astfel omul post-postmodern are o reprezentare (triadic) echilibrata despre sine. El este civilizat (rational), imaginativ (cultural) si profund (spiritual). In istoria Occidentului, cele trei ipostaze ale omului, cea rationala, cea imaginativa si cea spirituala, s-au manifestat diacronic; citam din [Stefan '97, pag. 301]:

Man is present in the world through his own three components that assure stability with regard to oneself, to existence or to the world; i.e., spirituality, imaginary and reason (let's call it the human fundamental triplet: SIR). Knowledge, action and living (the action of being alive) are coordinated by the previous three components, each having different weights in different moments of the individual or the historical evolution:

in the pre-Christian age SIR appeared acting indistinctly as a whole
in the two Christian millenniums the three components manifested themselves diachronically, in turn by the Orthodox spirituality, by the Catholic cultures and by the Protestant rationalism
we believe that the way humankind perceives the world will manifest itself synchronically in the next millennium.

Intr-adevar, cine poate contesta faptul ca rationalitatea grecilor antici nu era subtil ghidata de imaginarul disimulat prin maieutica socratica, care se sprijinea la randul ei pe daimonion-ul individual, "consultat" de intelept, intr-un moment de concentrare la adapostul oferit de portalul unei case, pe drumul ce-l conducea la banchet. Rationalitatea greaca se sprijinea si pe cuplajul profund cu existenta, oferit de experiente dincolo de rational [Dodds '51], si pe practicarea exercitiilor fizice, a muzicii sau poeziei prin abilitatile oferite de un antrenament ritmic. Chiar daca adevarul se prezinta intr-o forma rationala, "mosirea" lui cere un rationament condus cu multa imaginatie, cu o intemeiere interioara data de un fundament spiritual ce-si gaseste justificarea in increderea (F. Fukuyama) fundamentata de inconstientul colectiv (C. G. Jung).

Aceeasi unitate (triadica) o vede subminata si Andrei Cornea intr-o carte recenta, din care citam [Cornea '97, pag.24]:

Si totusi, ar fi drept de recunoscut ca ruptura incepuse, in fapt, exact cu Platon, Socrate sau Aristotel ("onto-theo-logia" lui Heidegger), adica odata cu loviturile hotaratoare pe care acestia le aplicau constiintei mitice, plasand ratiunea pe tronul arbitrului suprem al aprecierii existentei. Dar ideea ca intre lumea faptelor si cea a valorilor si a credintelor exista o distanta imposibil de parcurs apartine pe deplin modernitatii stiintifice si, desigur, si filosofice: Kant nu a mai construit un "sistem", ci a scris trei "Critici", aratand limitele de nestrabatut dintre lumea ratiunii, cea a legii morale si cea a aprecierii estetice. Oricum, de la greci si pana in vremurile noastre, ne-am "retras" continuu din arhaicul paradis al comuniunii cu Universul si Divinitatea, ne-am separat, ne-am impartit, ne-am sectoriza,t ne-am distribuit dupa domenii, activitati, tipologii instrumentale. Cat oare insa ne mai putem permite aceasta retragere, aceasta defensiva ontologica?

Cele doua milenii crestine debuteaza cu un prim mileniu care anihileaza rationalitatea greaca si civilizatia romana in numele credintei, ca forma pur spirituala de intemeiere a omului. Urmeaza o jumarate de mileniu de sugestie prin care imaginarul este cultural incitat sa-l apropie pe om de adevar, intr-un proces de imprastiere pe directii dominate de personalitati spectaculoase. In disperare de cauza, reforma protestanta incearca sa-l aduca pe om in preajma adevarului explicandu-l rational. Pe rand (in lumea occidentala), credinta, sugestia si explicatia, intr-o aproape perfecta diacronicitate, incearca sa aduca omul in preajma adevarului oferindu-i in acelasi timp un model, trunchiat si trunchiant, de actiune si visare. Rezultatul:

o lume occidentala subtil scindata
- intr-un spatiu al valorilor traditionale, spiritual fundamentate pe credinta, si al comunitatilor centrate pe elita (firavele "democratii ortodoxe")
- intr-un spatiu al spectacolului si ierarhiei in care omul se poate izola de profunzimi pentru a se elibera in vederea jocului cultural stimulat de imaginar si permis de o comunitate structurata ierarhic (autoritarele democratii catolice)
- intr-un spatiu al civilizatiei rational instituite, in care omul are numai libertatea de a actiona intr-un sistem de maxima eficienta, ce tinde sa se globalizeze, oferind posibilitati maxime afirmarii individuale in limitele limitative ale lumii (realele democratii protestante)
dar aspirand, mai mult sau mai putin constienta, catre modelul, cel mai performant, cel al democratiilor protestante rational instituite
marcata de o tendinta, aproape la fel de puternica, de contestare a celui mai performant model (cel bazat pe exclusivitatea atitudinii rationale), prin aspiratia catre un model ce asigura plenitudinea omului.

O resincronizare a exersarii echilibrate a celor trei componente ar insemna refacerea unui echilibru tulburat de o evolutie nefericita ce a condus in principal la:

limite date de complexitatea proceselor rational instituite
conflicte generate de tribalizarea diferentelor culturale
laicizarea lui homo religiosus prin conversia rationala a sacrului in valori culturale.

Dupa un mileniu de spiritualitate (ortodoxa), o jumatate de mileniu de imaginar (catolic) si cateva secole de rationalitate (protestanta), in care modelul uman a fost complet exersat dar numai intr-o maniera diacronica, speram ca urmatorul mileniu va resincroniza, spre folosul omului, comportamentele ce-i sunt proprii.

Astfel, la capatul a doua milenii de evolutie unidimensionala, am ajuns acolo unde in procesul de invatare este exersata preponderent componenta pur rationala, prin tolerarea spiritualitatii si opresarea imaginarului.

#.4. COMPONENTELE INVATARII

Invatarea este gandita prea superficial, ca fiind numai modalitatea prin care omul deprinde vietuirea in lume; altfel spus: isi adapteaza ilimitarile interioare la limitele lumii. De fapt, credem ca, la nivelul fiintarii omului, ar trebui sa se armonizeze, prin invatare, globalitatea lumii cu plenitudinea (totalitatea) existentei.

Omul si creatia lui, lumea, trebuie sa se acomodeze, prin invatare, in "spiritul" existentei. Deci, procesul de invatare va trebui centrat pe cele trei componente (rationala, imaginara, spirituala) ale reprezentarii pe care o avem despre om. Fiecareia ii este asociata, dintotdeauna, o forma a invatarii. Astfel:

instructia promoveaza abilitatile rationale
antrenarea dezvolta deprinderile imaginarului
educatia este destinata implinirii spirituale.

In ultimele cateva secole invatarea este prea mult exersata sub forma instructiei, celelalte componente fiind, mai mult sau mai putin, neglijate. De asemenea, exista tendinte care incearca astazi sa ofere modele alternative in care se accentueaza, la fel de pagubos, pe cate una din celelalte doua componente. Teza pe care incercam sa o avansam este cea a cultivarii echilibrate a celor trei componente, spre folosul tuturora, dar mai ales al omului astfel implinit.

Dezbaterea curenta pune in balanta preponderent numai doua componente, educatia si instructia, promovand modele ce penduleaza, fara sens, intre rational si spiritual, fara perspectiva de a gasi un punct de echilibru. Credem ca introducerea unui al treilea reper va oferi un context in care stabilitatea sa poata fi gasita. Acest reper este dat de antrenarea imaginarului pentru a-si promova fantasmele sau intuitiile acolo unde constructia sau cautarea rationala sau spirituala se poticnesc.

#.4.1 Instructia

Instructia este componenta rationala a invatarii.

Prin instructie se dezvolta ansamblul cunostintelor ce se pot transmite prin "reguli utile si clare". Aceste cunostinte nu depind de traditii, de diversitatea culturala sau de modul in care vor fi folosite. Ele reprezinta fondul de cunostinte ce poate fi predat oriunde, cu egala eficienta si indreptatire. Prin instructie se pot asimila cunostinte despre matematica, fizica, geografie, istorie, limbi straine, muzica, desen tehnic, exercitii sportive, ... .

Dar, prin instructie nu se poate garanta totodata si utilizarea performanta a cunostintelor spre folosul omului, comunitatii sau naturii. Si un zombi poate fi instruit. Despre o masina performanta de calcul se poate spune, de asemenea, ca poate fi instruita, in sensul ca poate inmagazina cunostinte si reguli.

Ceea ce este insa cel mai grav este ca uneori instructia incearca sa se substituie celorlalte forme de invatare. Cum ar putea fin numita altfel decat "cumplit mestesug de timpenie", practica, curenta in scoala romaneasca, de a da elevilor sa invete analize literare cu grija intocmite si publicate in volume speciale. Un alt exemplu ar fi invatarea pe de rost a unor texte si atitudini stereotipe, la momente si in locuri nepotrivit alese, prin care, tot in scoala romaneasca, se mimeaza educatia religioasa. In aceste doua exemple, nici imaginatia literara si nici accesul la sacru nu sunt facilitate, pentru ca folosesc tehnici ce tin in primul rand de instruire si prea putin de antrenare sau educare.

Preeminenta instructiei fata de antrenare si educatie, a rezultat dintr-un indelung proces de degenerare in care a invins mediocritatea dascalilor si autoritatea institutiilor. Instructia este, intr-adevar, mecanismul de invatare:

ce poate fi cel mai usor practicat de cel care preda
este cel mai usor de verificat la cel ce invata
este cel mai usor de evaluat de cel ce inspecteaza procesul de invatamant.

Acest proces de degenerare a fost inlesnit si de neimplicarea societatii civile in stabilirea politicilor de invatamant, sau printr-o implicare in necunostinta de cauza. Mediocritatea si autoritarismul actioneaza si in familii sau la nivelul comunitatilor. Un copil care citeste fluent, socoteste corect sau recita fara greseala este mai usor de evidentiat decat unul care gandeste bine sau are abilitatea relatiilor sociale, pentru ca aceste calitati sunt utile la varste mai avansate, la care, din pacate, se si dobandesc mai greu.

Deci, sa ne reamintim ca Goethe aspira catre un invatamant in care dascalii inainte de a invata copii sa citeasca sau sa socoteasca sa-i invete sa gandeasca.

Aceste observatii nu trebuie sa stirbeasa cu nimic demnitatea instructiei in cadrul invatarii. Societatea globala, spre care implacabil tindem in procesul de civilizare a lumii, are ca punct de pornire tocmai cunostintele dobandite prin instructie. Calitatea acestei societati globale va depinde insa si de celelalte doua forme de invatare.

#.4.2 Antrenarea

Antrenarea tine de componenta imaginativa a invatarii.

De ce este utila omului antrenarea, deprinderea unor capacitati ce nu pot rezulta prin instructie? De prea multe ori "solutia" unei probleme este posibila numai, sau este posibila mai usor, prin efectul uneia din cele doua componente ale imaginarului:

intuitia prin care intelegem dincolo de orice explicatie posibila
fantezia prin care construim dincolo de ceea ce este algoritmic.

Capacitatea imaginarului nu creste semnificativ prin instructie sau educatie. Antrenarea, prin practicarea unor actiuni ce presupun intuitia sau fantezia este singura cale de dezvoltare a imaginarului in procesul de invatare. Prin antrenare nu intelegem practicarea intensiva a unei actiuni, ci practicarea imaginativa sub indrumarea unui antrenor (in sensul pe care Noica il dadea acestui cuvant) si nu a unui instructor. Rezolvarea a 100 de probleme de matematica poate fi oricand suplinita prin rezolvarea catorva bine alese pentru un anumit elev de un adevarat antrenor. Elevul trebuie sa dobandeasca abilitatea de a-si gasi singur calea, pornind de la o instructie bine asimilata, atunci cand se afla in fata unei noi probleme de matematica, in fata unei nuvele insolite sau intr-o situatie imprevizibila.

De multe ori, acolo unde instructia nu presupune decat o cale foarte laborioasa, imaginarul ofera o cale rapida si spectaculoasa. Aceasta cale este, de regula, mai eficienta si ofera celui ce o practica satisfactia unei impliniri personale. Increderea in sine si experienta imaginativa obtinuta cu aceasta ocazie se instituie intr-un act ce depaseste, uneori, nivelul instructiei si pe cel al antrenarii, atingand stadiul educatiei.

Imaginarul nu poate functiona consistent fara cenzura realizata prin deprinderi rationale, dobandite prin instructie. Atunci cand imaginam o solutie suntem obligati sa o validam prin mijloacele formale, riguroase, pe care le-am dobandit prin instructie. Dezinvoltura cu care uneori dam frau liber fanteziei se sprijina si pe relaxarea oferita de sprijinul pe care ne putem baza din partea cunostintelor cu care am fost instruiti. Ratiunea cenzureaza si valideaza, in acelasi timp, imaginarul. Dar orice produs rational validat al imaginarului capata automat drept in cetatea omului?

Oricand poate fi pusa insa in discutie validarea unui produs din perspectiva unor cunostinte ce au fost dobandite si articulate in teorii, pornind de la decupaje mai mult sau mai putin trunchiante in lume, natura sau existenta. Este vorba de cunostintele ce se acumuleaza prin instructie. Vor ramane multe fapte, obiecte si atitudini pentru care validarea rationala nu este un temei suficient. Orice fundamentare strict rationala porneste de la o limitare initial asumata care a permis elaborarea unui coerent corpus teoretic. Procesul invatarii tebuie sa-l inarmeze pe individ si cu modalitati prin care sa poata discerne dincolo de intuitii sau reguli.

#.4.3 Educatia

Educatia este componenta spirituala a invatarii.

Capacitatea de a discerne, acolo unde ratiunea sau/si imaginarul nu ofera un suport suficient, va trebui sprijinita de aceasta a treia componenta a invatarii. Prin educatie trebuiesc dobandite repere ce tin de plenitudinea si unitatea existentei, pe de o parte, si de unicitatea omului, pe de alta parte. (Aceste repere se reflecta in coerenta lumii si libertatea individului.) Globalitatea unei lumi civilizate care sa garanteze libertatea individului se bazeaza pe unitatea existentei si pe inconstientul colectiv care se poate institui intr-un "interpretor" unic al experientelor indivizilor in lume. Faptul ca in profunzime oamenii au repere identice face posibila evitarea diverselor "tribalisme". Tensiunea dintre unitatea lumii si unicitatea omului este suportabila intr-o lume globala civilizata, de catre oameni ce valorizeaza intr-un context arhetipal identic.

Rolul educatiei este acela de a ghida, pe tot parcursul vietii, procesul de individuatie (C. G. Jung) prin care experienta in lume este interpretata si asimilata de fiecare individ, in relatia dintre constient si inconstient. O buna asezare a acestei relatii poate oferi discernamantul ca produs superior al educatiei.

Educatia este deci aceea care evita:

preeminenta valorilor "tribale"
absolutizarea criteriilor rationale
accesul necenzurat la imaginar

astfel incat, putem aspira la un echilibru in care "triburile" pot oferi un continut (cultural) care se pune in comun (civilizat) intr-o lume profund unitara (spiritual).

Prin educatie se aspira catre constientizarea apartenentei individului la plenitudinea existentei. Nici ratiunea si nici imaginarul nu pot da consistenta gandului ca omul este "conectat" la totalitatea existentei. Daca prin educatie omul nu-si apropie acest gand sub forma credintei in el, va reusi macar sa capete increderea ca asa ceva este posibil.

Educatia ii confera omului capacitatea de a opera cu sensuri. Daca instructia opereaza cu semnificatii, iar imaginarul construieste sau dezvaluie structuri a caror semnificatie sau sens devin importante numai in procesul de validare, educatia este cea care ofera abilitatea, neformala (nerationala, dar nu in sensul de irationala), de a opera cu sensuri.

Pentru ca adevarul depaseste domeniul demonstrabilului (dupa cum rational se poate arata), invatarea trebuie sa-i dezvolte omului capacitatea de a-l accesa si prin mijloace dincolo de rational. O face prin educatie. Imaginarul ne poate aduce in preajma adevarului, dar daca, asa cum uneori se intampla, instructia pe care o avem nu ne permite sa-l validam, tot educatia este cea care trebuie sa ne ofere inefabilul "criteriu" prin care sugestia imaginarului sa poata fi acceptata.

Educatia este uneori mimata prin antrenare. Sentimentul plenitudinii existentei nu va putea fi insa dobandit prin perseverenta unui antrenament oricat de bine ghidat. "Exercitii" semnificative nu pot suplini experienta plina de sens a unui proces educativ bine condus.

Dificultati majore apar si in evaluarea procesului educativ. Mai ales pentru ca individuatia este un proces ce se desfasoara de-a lungul intregii vieti ("long life education" este o sintagma cu acoperire din ce in ce mai consistenta). Ceea ce nu poate fi univoc evaluat este de multe ori ocolit. Mediocritatea si autoritarismul au evitat din acest motiv sa-si faca un scop din educatie.

Un ultim pericol: se poate cadea foarte usor in tentatia de a crea prin educatie un om nou. Din acest motiv procesul educativ este cel mai dificil. Instructori si antrenori pot fi mai usor calificati. Dificultatea apare atunci cand acestia trebuiesc "triplati" de un educator.

#.5. DE LA DIACRONIC LA SINCRONIC IN INVATARE

Orice analiza critica, ce se doreste importanta, porneste de la evidentierea unei crize. A deveni aproape jenant sa o mai faci, atat de mult s-a abuzat de acest termen. Nu vom vorbi deci despre o criza, dar vom observa, totusi, ca evolutia proceselor si mentalitatilor evidentiaza o punere in discutie a demersului exclusiv rationalist sau spiritual (pentru ca imaginarul este total ignorat). Modul nedramatic si echilibrat in care o face A. Cornea, in cartea anterior citata, deschide si catre solutii care se afla in preajma, asteptand numai sa fie mai mult practicate sau valorizate. Citam [Cornea '97, pag. 40]:

... dorim sa tinem seama concomitent de doua tipuri de constrangeri:

Ratiunea trebuie sa consimta la defensiva, ceea ce inseamna ca vom socoti asumarea unor criterii si ipoteze normative apodictice, generale, drept arbitrara, criticabila si, prin urmare, relativ erodata. ...
Un numar considerabil de actiuni practice se comporta mereu ca si cand aceste universalii ar continua sa garanteze si sa fundamenteze practicile respective. Parohializarea practica - desi reala - se dovedeste a fi considerabil inferioara nivelului la care ne-am astepta sa ajunga.
Ratiunea poate consimti la "defensiva" in conditiile in care la nivelul "actiunii practice" se manifesta procese care o pot partial inlocui, spectacolul lumii capatand culori ce altfel nu ar fi fost posibile. De ce nu am considera ca o echilibrata interactie dintre rational, imaginar si spiritual nu ar putea fi raspunzatoare de o noua fata a lumii, in care omul sa se simta mai bine plasat, folosit sau servit. Practica somnambulica, evidentiata de Andrei Cornea [Cornea '97], si-ar putea gasi, eventual, o explicatie prin acest echilibru al celor trei componente ce definesc omul si atitudinile sale.

Prin invatare omul nu trebuie decat sa-si dezvolte echilibrat cele trei componente. Astfel va putea determina lumea sa evolueze intr-un ritm ce-i va fi convenabil, pe cai ce-i vor fi utile in primul rand lui. Va avea discernamantul, abilitatea (esentiale practicii somnambulice) si cunostintele prin care-si va concepe si construi o lume a sa.

Ce trebuie sa faca in mod concret? Are de invins probleme ce au aparut printr-o proasta evolutie si are de construit noi mecanisme. Pe scurt:

are de infruntat probleme legate de o lume si un proces de invatamant care au devenit prea complexe, dobandind si transmitand in acelasi timp prea putine sensuri noi
are ca principal scop, pe termen scurt, redobandirea sincronizarii celor trei componente: ratiune, imaginar, spiritual, intr-un proces in care scoala va avea rolul principal
iar, pe termen lung, realizarea unitatii dintre om, oameni, lume, natura si existenta.

Care sunt caile pe care aceste lucruri pot fi sprijinite in Romania prin procesul de invatamant?

Reproiectarea planurilor si programelor de invatamant
Schimbarea mecanismelor de finantare a invatamantului la toate nivelurile
Cresterea rolului comunitatilor locale in politica invatamantului.

Care este, in acest context, rolul institutiilor statului in politica de invatamant?

proiectarea finalitatilor procesului de invatamant
crearea cadrului institutional si legislativ
evaluarea (cu un instrument institutional adecvat) si corectarea politicii in invatamant.

Problemele legate de complexitate, sincronicitate si unitate vor fi, pe rand, analizate din perspectiva cailor ce trebuiesc urmate si a rolului institutiilor statului in evolutia invatamantului.

#. 5.1 Complexitatea

Lumea a devenit complexa. Nu ne mai intrebam: de ce? Ce se poate face in aceste conditii, este mult mai important de gasit. Ca un reflex la complexitatea lumii, acolo unde nu a actionat si o minima luciditate, invatamantul si-a asumat aceasta complexitate exacerband aspectele legate de instructie. Dintr-o astfel de scoala nu vor rezulta decat indivizi care vor pune umarul in continuare, mai mult sau mai putin inconstienti, la cresterea complexitatii lumii.

Dar, de ce nu ar fi bine ca lumea sa fie complexa? Pentru ca exista o "masura" a omului prin care acesta aspira la un anumit raport intre complexitate si sensuri. Cand lumea este prea complexa accesul la sensurile profunde este blocat.

Rationalitatea a incercat sa ne propuna modele si mecanisme simple pentru a intelege si a construi. In cateva sute de ani efectul s-a dovedit contrar intentiilor initiale. Lumea tinde sa se blocheze in complexitate. Stim, de multe ori, cum sa facem, dar nu putem face pentru ca ar trebui sa consumam timp si resurse mult peste cat dispunem [Stefan '93]. Simplitatea din start a demersului rational degenereaza in procese de o complexitate inacceptabila. Pare paradoxal, dar lumea a devenit complexa pentru ca am dorit-o inteleasa si construita pornind de la reprezentari si modele simple [Stefan '96].

Iesirea de sub incidenta complexitatii nu poate debuta decat printr-o profunda regandire a procesului de invatamant, incepand cu planurile si programele. Principalele modificari ce se impun, la toate nivelurile invatamantului, sunt urmatoarele:

reducerea ponderii pe care o are instructia in procesul de invatare, in principal prin reducerea numarului de cunostinte ce se predau
cresterea ponderii pe care o are educatia si antrenarea, prin discipline specifice, prin interdisciplinaritate si prin antrenarea elevului in rezolvarea de probleme concrete sau in studii de caz, pornind de la lozinca: efecte maxime prin cunostinte minime
cresterea ponderii pe care o are studiul individual, prin intensificarea folosirii bibliotecii, laboratorului sau retelei de calculatoare, avand ca principal efect deprinderea celui ce invata de a "gasi" singur sau impreuna cu un mic grup
orientarea invatarii catre particularitatile individuale, prin discipline optionale dar mai ales printr-un mod mai direct de a se realiza interactia elev-profesor, cu efecte ce se vor manifesta in primul rand in planul educatiei
cultivarea deprinderii de a practica performant abilitati ce tin de domenii cat mai diverse, prin amanarea cat mai mult a specializarii, avand ca efect mobilitatea intelectuala si sociala, potentarea imaginarului si deschiderea spirituala
cultivarea unor metode cooperative intre elevi, prin care acestia deprind abilitatea de a socializa, formand echipe si lucrand in echipe; se relativizeaza astfel relatia profesor-elev, elevii incepand sa invete si unii de la ceilalti
schimbarea modului de evaluare a activitatii elevului prin renuntarea la aprecieri exclusiv cantitative, exclusiv individuale sau exclusiv orientate pe elev (pot fi imaginate evaluari in care si profesorul este cuprins ca parte a procesului complex de invatare).

Inainte ca, prin aceste reorientari, invatamantul sa devina mai simplu, el va deveni mai natural. Consecinta cea mai importanta va fi propagarea inspre comunitati a unui nou spirit, ce va directiona catre simplitatea lucrurilor, insolitul atitudinilor si armonia omului cu oamenii, lumea, natura si existenta.

Un al doilea domeniu in care simplificarea devine importanta este cel al mecanismelor de finantare a invatamantului pe toate palierele. Cele doua tendinte principale ar trebui sa fie:

descentralizarea
diversificarea

mecanismelor prin care institutiile de invatamant sunt finantate. Situatia actuala in care finantarea este aproape exclusiv data de bugetul statului intr-o maniera centralizata, pe criterii strict cantitative si uniforme, o consideram falimentara. In nici o parte a lumii finantarea de la buget, intr-o astfel de maniera, nu asigura toate fondurile necesare procesului de invatamant.

Finantarea de la buget trebuie sa ofere numai o parte a fondurilor si sa posede urmatoarele caracteristici:

procentul de acoperire sa reflecte interesele politicii de invatamant pe care statul o promoveaza (spre exemplu, statul trebuie sa finanteze total functionarea minimala a invatamantului obligatoriu)
prin mecanisme financiare, anumite domenii pot fi stimulate ca o consecinta a politicii generale a statului in anumite perioade (promovarea societatii informationale impune fonduri suplimentare alocate invatamantului ce pregateste specialisti in domeniu)
finantarea directa a "beneficiarului", sub forma:
- burselor de stat acordate direct studentilor sau elevilor, prin concurs, pentru toate domeniile sau pentru domenii de interes; cu aceste burse studentii isi pot finanta cursurile la orice liceu, scoala vocationala sau universitate, rezultand un mecanism concurential natural de imbunatatire a prestatiei institutiilor de invatamant
- facilitatilor fiscale acordate agentilor ce finanteaza forme de invatamant considerate prioritare.

Pe langa sursele bugetare, o serie de alte surse trebuiesc activate printr-un context legislativ stimulativ. Acestea ar putea fi:

utilizarea bugetelor constituite local pentru sprijinirea dezvoltarii prin calificarea si educarea superioara a populatiei
folosirea imprumuturilor pentru burse, rambursabile dupa terminarea studiilor
aplicarea de taxe, partiale sau totale, la anumite forme si nivele de invatamant, cu efecte indirecte de crestere a responsabilitatii, celor ce invata si a celor ce-i sustin financiar, fata de procesul de invatamant
regandirea legii sponsorizarii astfel incat sa creasca interesul beneficiarilor fortei de munca pentru calitatea si orientarea invatamantului la nivelul scolilor profesionale si al universitatilor
resurse ce pot fi stranse de comunitati prin organizatii locale infiintate pentru sprijinirea unei sau unor institutii de invatamant
stimularea marilor intreprinderi pentru a-si organiza si finanta forme proprii de invatamant, de regula, profesional
stimularea initiativei personale, prin forme onorifice de recunoastere a contributiei financiare in domeniul invatamantului.

De asemenea, nivelul responsabilitatii financiare trebuie coborat cat mai jos, pentru a garanta o cat mai flexibila si rapida folosire a fondurilor. In paralel, mecanismele de control vor trebui diversificate dar si simplificate prin cresterea transparentei procesului de utilizare a fondurilor. Ar putea fi avute in vedere si urmatoarele niveluri de responsabilitate financiara, prin acordarea calitatii de "persoana juridica":

facultatilor din institutiile de invatamant superior
directorilor de proiecte de cercetare din invatamantul universitar, pe durata derularii proiectului
catedrelor care deruleaza un program de dezvoltare a unei noi directii sau a unei noi facilitati educationale.

Toate aceste modalitati au drept scop simplificarea mecanismelor si o mai buna utilizare a disponibilitatilor financiare pe care comunitatea la are. Ele sunt corelate si cu cea de a treia cale avuta in vedere: cresterea rolului comunitatilor locale ca parti ale societatii civile. Ce se poate astepta din implicarea societatii civile in organizarea procesului de invatamant?

In primul rand credem ca invatamantul este un foarte bun domeniu in care se poate realiza un semnificativ exercitiu democratic.
Descentralizarea organizarii invatamantului si-ar putea gasi un sprijin foarte consistent in comunitatile locale organizate ca forme ale societatii civile.
Formele de invatamant si-ar gasi o mai buna distributie teritoriala in functie de cerintele locale ce vor putea fi mai bine evidentiate si promovate.
Alegerea inspectorilor si a cadrelor de conducere ar putea fi realizata cu mai mare acuratete.
Calitatea procesului de invatamant ar avea de castigat de pe urma unui control realizat si de organisme ale societatii civile.

Ideal ar fi ca fiecare institutie de invatamant, sau departament al unei institutii mai mari, sa aiba asociata o structura a societatii civile (spre exemplu: o fundatie sau o organizatie) care sa-i promoveze interesele.

Multe, si prin aceasta complexe, forme de invatare, finantare sau control gandite la baza sistemului de invatamant conduc, paradoxal, catre simplificare, democratizare si cresterea calitatii procesului in ansamblu. (Un sistem bazat pe reguli simple va presupune o dezvoltare complexa pentru a-si atinge scopurile, pe cand un sistem bazat pe reguli ceva mai complexe se va implini printr-o dezvoltarea mai putin complexa. Deci, sa nu ne ferim de intemeieri complexe pentru ca ne conduc la dezvoltari simple! [Stefan '96]) Un sistem autoritar de instructie, finantat si controlat exclusiv centralizat am avut si avem inca, in prea mare masura. Sa incercam si altfel, ca mai rau nu poate fi! Succesul unei reforme a invatamantului nu poate fi garantat numai de ceea ce se petrece la nivelul sau. Reforma invatamantului se constituie numai intr-una din componentele reformei ce trebuie sa se produca la nivelul intregii societati. Iar o reforma profunda, implica si transformari la nivel global. Deci, nu ar trebui sa surprinda pe nimeni o eventuala componenta internationala a reformei romanesti a invatamantului.

#.5.2 Sincronicitatea, ca finalitate pe termen scurt

O tinta imediata a unei posibile reforme trebuie sa fie refacerea unitatii efective dintre rational, imaginar si spiritual la nivelul omului, printr-o echilibrare a relatiei dintre instructie, antrenare si educatie la nivelul invatarii. Metode specifice trebuiesc gandite si puse in practica la toate nivelurile si formele de invatamant.

Corpul cadrelor didactice va fi cel care va resimti cel mai puternic impact al acestei tendinte de resincronizare. El a fost instruit (din pacate prea mult instruit) pentru a practica forme de predate ce de multe ori se instituie intr-un atentat la integritatea psihica si spirituala a copiilor. Impactul asupra elevilor va fi cu atat mai mic cu cat varsta lor va fi mai frageda. Rezultatele vor fi insa remarcabile.

Dificultatile se intrevad majore si din cauza unor posibile erori de promovare a acestei noi orientari. Din acest motiv avem in vedere o politica treptata, prin modificari cu efecte indirecte.

O serie de masuri organizatorice si de regandire a materialelor didactice ar putea schimba treptat contextul actual in care se desfasoara invatarea. Spre exemplu:

refacerea manualelor prin structurarea disciplinelor ce presupun instructia pe doua niveluri:
- unul care contine cunostintele obligatorii, suficiente pentru instructia asociata nivelului respectiv
- un al doilea nivel (eventual, tiparit cu alte caractere in acelasi manual) care contine cunostinte suplimentare optionale, pentru cei ce doresc sa aprofundeze disciplina respectiva
organizarea unor spatii didactice in care invatarea se desfasoara in ritmul impus de fiecare elev in parte (spre exemplu: biblioteci cu acces direct, laboratoare, retele de calculatoare, cluburi)
regandirea invatamantului asa zis profesional prin infiintarea unor scoli vocationale (de arte si meserii), in care por fi urmate cursuri organizate pe cateva luni pana la trei ani, in functie de calificarea (skill) pe care o ofera, finantate partial de industrie sau din fonduri pentru reconversia profesionala, ce pot fi urmate, eventual in paralel cu alte forme de invatamant:
- de tineri care vor sa deprinda o meserie
- gratuit, de elevi ai liceelor teoretice (unica forma necesata in acest caz) care vor sa-si exersexe abilitati practice
- contra cost, de persoane ce au absolvit liceul, o astfel de scoala sau chiar o facultate, dar care vor sa deprinda o abilitate practica in plus
reducerea numarului de ore desfasurate in regim obligatoriu, pentru a permite dezvoltarea activitatilor individuale sau a activitatilor de invatare desfasurate in ale institutii (spre exemplu in scolile vocationale)
stimularea infiintarii unor organizatii civice ale elevilor in care procesul educational sa poata fi desfasurat si in afara institutiilor scolare.

Oferta pe care o are un elev de a invata se va diversifica enorm astfel incat sa fie create conditiile in care acest proces sa se individualizeze din ce in ce mai mult. Acelasi nivel de instructie, abilitate sau educare se va putea atinge pe mai multe cai. Aceste multiple cai corespund diversitatii predispozitiilor pe care le au copii, tinerii sau maturii antrenabili in procesul de invatare. Antrenarea intr-un proces uniform, riguros acelasi pentru majoritatea elevilor (de un tratament diferentiat nu beneficiaza decat copii cu handicap), transforma scoala intr-un mediu opresiv, la limita ostil.

Instructia se preteaza la o organizare uniforma. Dar invatamantul, ca un proces complex de educatie, antrenare si instructie, necesita un mediu flexibil, singurul ce poate oferi un cadru ce se pliaza pe diferentele individuale.

Dificultatile tranzitiei pe care o avem in vedere vor putea fi tinute sub control daca se proiecteaza si se realizeaza un sistem eficient de evaluare a procesului de invatamant. Atat chestiunile legate de complexitatea cat si cele legate de sincronizarea invatamantului cer evaluari cat mai riguroase prin care efectele schimbarii sa poata fi tinute sub control. Un sistem de evaluare este un fel de "aparat de masura" care indica starea sistemului de invatamant. Credem ca sunt necesare:

elaborarea unor criterii de evaluare, compatibile si cu cele ce s-au impus international, pentru toate nivelurile de invatamant
infiintarea unor structuri independente (institute independente sau afiliate unor universitati) care sa realizeze efectiv evaluarea, contra cost, la comanda institutiilor statului sau a altor institutii sau organisme interesate
desfasurarea unei activitati de cercetare prin care criteriile si tehnicile de evaluare sa fie permanent imbunatatite sau aduse la zi.

O imagine corecta asupra starii invatamantului este o prima conditie pentru realizarea controlata a unei reforme reale.

Rezultatele si criteriile de evaluare tebuiesc foarte mult mediatizate pentru a crea o imagine corecta in randul populatiei asupra starii invatamantului si asupra a ceea ce el trebuie sa produca. Existnta unei imagini corecte asupra a ceea ce scoala este sau ar trebui sa fie poate ajuta foarte mult demersul reformei. Din pacate, imaginea despre invatamantul romanesc este deformata de clisee si aspiratii stereotipe, atat in randul majoritatii populatiei cat si in randul prea multor oameni politici. Unde suntem? si catre ce trebuie sa tindem? sunt intrebari la care sistemul de evaluare a invatamantului trebuie sa ofere raspunsuri cat mai clare si cat mai prompte.

Modificarea unei paradigme in domeniul invatarii nu se poate face numai prin vointa unor specialisti, a unor administratori sau a unor politicieni, oricat de capabili si de bine intentionati ar fi acestia. Opinia publica joaca un rol deosebit de important. Ea poate influenta comportamentul familiilor, al elevilor sau studentilor, al profesorilor si al administatiilor locale, in favoarea unor optiuni ce sprijina demersul reformant sau a unor optiuni ce-l distorsioneaza. Oferta de mare diversitate a unei reale reforme poate fi abordata cu o ingustime de optiune care sa nu permita efectele scontate. Promotorii reformei se vor afla in situatia, de neinvidiat, de a fi tentati de gesturi autoritare, acolo unde regula de baza este optiunea libera a elevului, familiei sau comunitatii.

Exista cartiere civilizate in capitala tarii in care parintii sunt entuziasmati atunci cand o invatatoare transforma o ora de educatie fizica intr-una de matematica. Excesiva autoritate a unui dascal, rezultand din precaritatea pregatirii sale pedagogice, este, de regula, bine cotata de parintii majoritatii copiilor. In astfel de conditii, stirbirea din spatiul acordat instructiei, in favoarea unor activitati educative sau a unora ce dezvolta imaginarul prin practicarea unor "jocuri" de cele mai diverse tipuri, risca sa fie vazuta, de parinti, comunitate sau de unii dascali, drept o degradare a "faimoasei scoli romanesti" multdatatoare de olimpici medaliati.

Opinia publica este un factor de care trebuie tinut incontinuu cont. Iar pentru a avea sanse de succes, opinia publica trebuie "formata" in directia favorabila reformei, dar fara a o neglija atunci cand (din pacate, rarisim) poate modifica in bine, printr-o reactie pertinenta, politica reformatorilor.

#.5.3 Unitatea, ca finalitate pe termen lung

Omul trebuie sa redobandeasca controlul asupra lumii sale. Lumea este mai simpla decat omul. Din acest motiv poate avea o dinamica mai mare, partial independenta de criterii valorice consistente cu fiintarea umana. O conditionare naturala il tine pe om conectat la existenta si multiple conditionari artificiale il ancoreaza in lume. Astfel omul este suspendat intre existenta profunda pe care o acceseaza somnambulic (A. Cornea) si lumea limitarilor care tinde sa-l limiteze. In starea actuala omul suporta controlul lumii exterioare si aspira catre sensurile, pe care le percepe mai mult sau mai putin constient, din profunzimea existentei [Draganescu '79]. Rezulta o stare de tensiune existentiala care submineaza libertatea interioara a omului. Dobandirea unei reale libertatii interioare si exterioare se va putea obtine numai printr-un echilibru in "triunghiul" format de unitatea dintre existenta, om si lume.

Omul se va putea impune lumii (dominate de "miturile" Coca-Cola, Microsoft, Michael Jackson, ...) numai atunci cand discernamantul sau va atinge, spre exemplu, nivelul la care o piata "libera" va putea fi dominata numai de optiunile sale, libere de o reclama agresiva, pe care astfel o va putea reduce la una strict informativa.

Sincronizarea formelor invatarii creaza premize de suspendare a tensiunii ce submineaza unitatea omului. Un om educat, instruit si antrenat are resurse prin care poate discerne bazat si pe ratiunea si pe imaginatia sa.

Perspectiva, mai mult sau mai putin constienta, a unitatii dobandite prin invatare este cea care poate fi folosita pentru a stimula invatarea organizata in varianta sincronizarii fomelor ei. Motivatia este etapa cea mai importanta a oricarui proces de educatie, instruire sau antrenare. Prin motivatie trebuie sa debuteze orice proces de invatare.

Invatamantul traditional neglijeaza aproape sistematic aceasta etapa. Manualele de geometrie curente in scoala romaneasca, spre exemplu, intra abrupt in subiect, prin definitii riguroase urmate de un numar cat mai mare de teoreme riguros demonstrate. Dar, pe alte meridiane, acolo unde si apropierea de o anumita disciplina este proiectata a se face printr-o serie de optiuni libere, un manual de geometrie arata cu totul altfel. O parte importanta (aproximativ 10% din volum) este destinata exemplificarii spectaculoase (printre altele prin arabescuri, mandale sau forme naturale surprinzatoare) a domeniilor unde cunostintele ce urmeaza a fi asimilate pot fi utilizate. In aceeasi parte probleme ridicate de forme geometrice ciudate (desenele lui Escher, spre exemplu) sunt enuntate simplu pentru a starni interesul elevului. Cea mai mare parte a volumului cuprinde majoritatea procedeelor de manipulare a formelor geometrice, prezentate intr-o maniera intuitiva prin intermediul unor metode constructive simple ce presupun "jocuri" cu rigla si compasul. Elevul invata aproape totul despre formele geometrice, dintr-o activitatea concreta de manipulare prin procedee intuitive. "Learn by doing" pentru a dogandi o abilitate (skill), este idea principala pe care se bazeaza conceperea volumului. Din start autorul isi declara intentiile pedagogice afirmand:

This book was designed so that you and your teacher can have fun (s. n.) with geometry.

Spre exemplu, la calculul "sectiunii de aur" se ajunge printr-un text pe 5 pagini. Acesta debuteaza cu un exercitiu pe care elevul este invitat sa-l faca sub forma unui joc in care un numar de dreprunghiuri, de diverse forme, trebuie prezentate familiei si cercului de prieteni pentru a realiza o statistica a raspunsurilor la intrebarea: care este mai armonios proportionat? Se continua cu exemplificari din istoria artelor plastice: cu sculpturi si cladiri din antichitatea greaca. Pe ultima treime de pagina este calculata riguros valoarea "numarului de aur". Numai in ultimele doua capitole ale cartii sunt introduse subiecte ce sunt riguros demonstrate sub forma teoremelor ce se dezvolta pornind de la un sistem axiomatic simplu. Fiecare capitol se incheie si cu probleme ce se rezolva in mici grupuri in care elevii coopereaza (cooperative problem solving activities). Parcurgerea cartii presupune realizarea unor proiecte speciale in care sunt aplicate, concret si imaginativ, cunstintele dobandite. Ce putem spune despre elevul care a folosit drept manual aceasta carte: ca s-a instruit in domeniul geometriei, ca s-a antrenat in manipularea formelor geometrice sau ca a fost educat in perceperea lumii formelor geometrice? Cred ca toate la un loc, dar mai simplu, ca a invatat geometrie si a dobandit noi abilitati. (Descrierea anterioara nu este imaginata: [Serra '93].)

Unitatea interioara a celui ce invata nu se poate contura decat prin optiunile libere pe care le face sub incidenta unui proces in care motivatia precede stimulativ si incitant actul de invatare ce este incununat cu dobandirea unei noi abilitati. Discernamantul astfel dobandit va permite oamenilor sa determine evolutii (mai rapide sau mai lente) ale lumii catre o lume a omului.

#.6. ROLUL INFORMATICII

Informatica, cu tot cortegiul ei de consecinte, este o provocare, o promisiune si de multe ori o implinire pentru procesul de invatare. Este un instrument ce poate fi folosit bine sau prost. Consideram ca utilizarea lui nu modifica natura procesului de invatare, dar poate influenta foarte mult performantele obtinute.

Vom porni discutia evidentiind cele trei functii, ca forme de exteriorizare a celor mai subtile limite interioare ale omului, pe care informatica le realizeaza:

calculul prin rularea unor algoritmi simpli pe masini performante, realizand in exclusivitate operatii formale simple, de mare utilitate
comunicarea este functia pentru care sunt puse in joc majoritatea resurselor computationale actuale
reprezentarea este o functie mai putin evidenta, in etapa actuala, dar se dezvolta spectaculos, oferind un suport flexibil pentru ceea ce se poate numi experiment formal.

Ponderea pe care o au cele trei componente ale invatarii este puternic influentata de accesul pe care-l are, profesorul si cei pe care acesta-i invata, la instrumentele informatice. Astfel:

ponderea si intensitatea instructiei, ca proces realizat sub directa supraveghere a profesorului, se poate reduce
poate creste foarte mult ponderea activitatii individuale si individualizate
capacitatea de reprezentare a masinii de calcul poate creste sugestivitatea predarii
finalizarea unor proiecte individuale este mult facilitata de posibilitatile interactive cale sistemelor de calcul
imaginatia este superior stimulata de accesul nestingherit la surse de informatie foarte diversificate, pe cai ce stimuleaza abilitati si strategii optimale.

Informatica permite si aparitia unei forme de manual si a unei forme de invatare, altfel imposibile, sub forma hipertextului si a modului in care acesta poate servi procesul de invatare. Cunostintele pot fi organizate intr-un hipertext sub forma unor module [Malitza '97] inlantuite intr-o structura ce poate fi parcursa flexibil, in functie de scopurile concrete ale procesului de invatamant, de interesele profesorului sau de individualitatea celui ce invata. Disciplina trece intr-un plan secund si capata preeminenta subiectul, care se poate prezenta sub forma unui modul de cunoastere orientat pe dobandirea unei abilitati (skill), articulat intr-un hipertext de unde este "accesat" in procesul de invatare. Avantajele hipertextului ca suport informatic sunt:

flexibilitatea cu care poate fi conceput, modificat sau actualizat
posibilitatea de a contine module ce trateaza acelasi subiect la diverse grade de dificultate
posibilitatea de a fi folosit la diverse forme si niveluri de invatamant
capacitatea de a fi adaptat la procese de invatare puternic individualizate
posibilitatea de a fi virtualizat prin realizarea pe un suportul distribuit al unei retele complexe de calculatoare
posibilitatea de a fi integrat si intr-un mediu de realizare a unor experimente formale si a unor proiecte individuale sau de grup
posibilitatea de a realiza flexibil functii legate de evaluare si autoevaluare.

Rolul cel mai important al acestui nou mediu informatic este legat de posibilitatea de a individualiza foarte avansat procesul de invatare. Permite de asemenea noi forme de cooperare in procesul de invatare, intre profesor si elev, intre elevi si intre profesori. De asemenea interdisciplinaritatea poate capata un suport consistent cu ceea ce ea trebuie sa promoveze: un mediu in care granitele intre discipline sa devina transparente iar legaturile cele mai surprinzatoare posibile.

Pe scurt, hipertextul este posibil datorita capacitatii pe care o are un sistem de calcul de a da forma suprema manualului, prin posibilitatile sale reprezentationale. Numai precaritatea imaginatiei noastre va fi cea care va limita expresivitatea pe care acest instrument o poate dobandi pentru invatare.

Intr-o faza avansata, informatica introduce in tehnosfera obiecte ce au o caracteristica fundamental diferita de celelalte tehnoobiecte ce au aparut prin succesive exteriorizari. Raportul dintre facilitatile oferite si efortul de a deprinde utilizarea lor creste foarte mult [Stefan '85] in cazul noilor produse informatice performante. Din perspectiva invatarii, folosirea produselor informaticii se deprinde cel mai repede, pe fondul unei pregatiri de baza ce nu cere, la randul ei, un efort prea mare. Educatia in spiritul instrumentelor informatice este esentiala. Mai apoi, instructia devine minimala cu conditia ca imaginatia sa fie folosita la maximum. Instrumentele informatice, bine percepute (educational si instructiv), se instituie intr-o provocare, in primul rand, pentru imaginatie. Daca le vom folosi prost, lucru perfect posibil, acest lucru se va datora numai lipsei de antrenament a imaginatiei noastre. Cel ce invata trebuie:

educat in spiritul perceperii calculatorului ca un instrument simplu ce nu poate face decat lucruri simple
instruit sa poata folosi cat mai multe din posibilitatile formale simple ale masinilor de calcul
antrenat intr-o colaborare cat mai stransa cu aceasta masina spre a valida sau invalida (foarte rapid) produsele cele mai spectaculoase ale imaginarului sau.

Calculatorul este un organon, ce nu-l scuteste pe om de a sti lucruri esentiale, de a discerne dincolo de criterii formale, sau de a fi intuitiv sau plin de fantezie. Mai mult, el trebuie sa devina, intr-un proces de invatare lucid, cel ce-l stimuleaza pe om la cele anterior enumerate.

#.7. CONCLUZII

Textul pe care-l incheiem cu aceste concluzii poate fi amendat de ganduri sau optiuni mai pertinente. Dar, odata acceptat, el poate deveni operant numai prin vointa ce trebuie sa se manifeste la cel putin doua niveluri ale societatii (noastre): cel al societatii politice si cel al societatii civile.

Remarcam, cu tristete, ca societatea politica romaneasca se pierde in derizoriu in rarele ocazii atunci cand se apleaca asupra problemelor invatamantului. Poate fi vorba de incompetenta, de politicianism sau de un act deliberat greu de explicat, dar poate fi si consecinta lipsei unor grupuri de presiune (atat de active in probleme economico-financiare) care sa faca un lobby interesat in favoarea realelor probleme pe care invatamantul le are.

Ajungem astfel la cel de al doilea nivel, cel al societatii civile care se poate institui intr-un factor de presiune in favoarea unei consistente politici de invatamant. Precaritatea organizarii acestui palier social este responsabila si de incapacitati manifeste ale structurilor statului. Descentralizarea, pe care am considerat-o drept un factor esential in politica de invatamant, isi poate gasi o contrapondere echilibranta in actiunile unei societati civile bine organizate. Imaturitatea unor organizati care se implica sau s-ar putea implica in politicile locale de invatamant va putea fi treptat suspendata prin luarea in consideratie a unor factori cat mai diversi. Daca intr-o fundatie ce sprijina o institutie de invatamant dicteaza, spre exemplu, numai interesele parintilor se poate ajunge usor la actiuni disfunctionale. Dar daca, pe langa parinti vor fi implicati si reprezentanti ai patronatului, ai unor organizatii profesionale, ai unor grupuri centrate pe diverse interese, atunci diversitatea intereselor si optiunilor ar scoate deasupra atitudini consistente cu o buna dezvoltare a scolii in "parohia" cu pricina. Diversitatea opiniilor si intereselor este cheia reusitei si la nivelul societatii civile, chiar daca aceasta se organizeaza pe probleme strict delimitate.

O atitudine lucida fata de invatare la toate palierele sociale ar trebui sa conduca la o stare individuala caracterizata prin:

Deschiderea continua catre instructie
Apetenta imaginarului pentru insolit
Educatia ca mod de viata
Printr-o politica echilibrata in domeniul invatamantului va trebuie salvata in primul rand unicitatea individului si numai in al doilea rand unitatea lumii sau a vitezei cu care ea evolueaza. Abordarea triadica porneste de la om si ajunge prin consecinte la global. Problemele invatamantului nu sunt globale, ele sunt ale omului, dar bine rezolvate servesc globalizarii lumii ca un reflex superficial, dar consistent, al unitatii existentei.

Bibliografie:

[Birzea '96] Cesar Birzea: "Education in a World in Transition: Between Post-Communism and Post-Modernism", in Prospects, vol. XXVI, no. 4, December 1996.

[Cornea '97] Andrei Cornea: Turnirul Khazar. Impotriva relativismului contemporan, Ed. Nemira, 1997.

[Culianu '96] Ioan Petru Culianu: "Religia si cresterea piterii", in vol.: G. Romanato, M. G. Lombardo, I. P. Culianu: Religie si putere, Ed. Nemira, 1996.

[Delors '96] Jaques Delors: L'education. Un tresor est cache dedans, Ed. Odile Jacob, Ed. UNESCO, 1996.

[Dodds '51] Eric R. Dodds: The Greeks and the Irrational, The Regents of the University of California Press, 1951 (trad. rom. sub titlul: Dialectica spiritului grec, Ed. Meridiane, 1983).

[Draganescu '79] Mihai Draganescu: Profunzimile lumii materiale, Ed. Politica, 1979.

[Draganescu '85] Mihai Draganescu: Ortofizica, Ed. Stiintifica si enciclopedica, 1985.

[Godet '96] Michel Godet: From Anticipation to Action. A Handbook of Strategic Prospective, UNESCO Publishing, 1993.

[Kennedy '93] Paul Kennedy: Preparing for the Twenty-First Century, Vintage Books, 1993.

[Leroi-Gourhan '64] Andre Leroi-Gourhan: Le geste et la parole, Ed. Albin Michel, Paris, 1964 (trad. rom.: Ed. Meridiane, 1983).

[Malitza '97] Mircea Malitza: "Higher Education for the Twenty-First Century", in Higher Education in Europe, Vol. XXII, No. 1, 1997.

[Reischauer '73] Edwin O. Reischauer: Toward the 21st Century: Education for a Changing World, Alfred A. Knopf, New York, 1973.

[Serra '93] Michael Serra: Discovering Geometry. An Inductive Approach, Key Curriculum Press, 1993.

[Stefan '85] Gheorghe Stefan: "Inteligenta artificiala - un nou pas spre sincronizarea gandului", in vol. Sisteme de inteligenta artificiala, Ed. Academiei Romane, 1991; comunicare la Cel de al doilea simpozion national de inteligenta artificiala, octombrie, 1985.

[Stefan '92] Gheorghe Stefan: "Blestemul limitei", Academica, nr. 4(16), februarie 1992.

[Stefan '93] Gheorghe Stefan: "Constientizarea limitelor in informatica", in vol. M. Malita, C. Calude (ed.): Stapanirea complexitatii, Ed. Academiei Romane, 1993.

[Stefan '96] Gheorghe Stefan, "Coerenta mentalului si formalului in experiment" in Filosofia mentalului. Intentionalitate si experiment, Ed. Stiintifica, 1996. p 293 - 307.

[Stefan '97] Gheorghe Stefan: "From Diachronicity to Synchronicity", in Romanian Journal of International Affairs, vol. III, 4/1997.

[*** '96] *** : Caring for the Future. Making the Next Decades Provide a Life Worth Living. Report of the Independent Commission on Population and Quality of Life, Oxford Univ. Press, 1996.

28 decembrie 1997